tema de casa: compunere despre metsere

aici linkul in semi-engleza


“Paseste cu grija”... asa incepe expozeul audio-cum-rama de poveste, disponibil intr-un gadget de aproape ultima ora, pe care il audiezi cind intri la Muzeu Taranului Roman (sau metsere cum le place obisnuitilor locului). Eram familiara cu partea interactiva a MTR: sa fi mincat pastrame la evenimente ‘tradionale’, baut la bodega si vazut niste filme in curtea MTR de vreo citeva ori. In schimb, la galerii veneam pentru prima data.

Daca pornesti la vizita in ordinea stabilita de muzeografi - prima pe dreapta la parter-, experienta incepe brutal: esti transpus in insasi esenta ideologica, termen dur, a ruralismului romanesc. Vocea de basm a doamnei de pe inregisrarea din gadget invita la apropiere si familiaritate: “exponatele si vizitatorii nu sint anonimi”, foarte necesare pentru a intelege povestea “vietii si a mortii” de care poti sa ai parte vizitind muzeul. Dupa acest rit de trecere din prima incapere, afli ca “legea crestineasca” orinduieste viata taranului roman. Iti este explicata, cam didacticist, conceptia sateasca despre viata si moarte. In incaperi domina exponate de secol 19: obiecte din gospodarii de uz casnic si multe obiecte religioase. Mai interactiva decit alte sali de la parter, unde exponatele abunda, dar nu prea comunica, este camera cu o troita din ??. Afli si o poveste despre exponat cum ca ar fi avut o asemenea valoare de axis mundi in sat incit oamenii au cerut-o inapoi, etnografii vazindu-se nevoiti sa ii faca o copie si apoi sa returneze originalul. Stiind si placindu-ti povestea cu doleantele proprietarilor troitei, aceasta devine o exponata cu greutate in galerie.

Dupa citeva incaperi cam plictisitoare, prospetimea marketingurilor culturale recente se exprima mai putin timid abia in ultimele 2, 3 camere din muzeu. In prima din ele este expusa o casa din Gorj de secol 19, adusa in anii incipienti ai muzeului ca ‘argument artistic despre geniul national in discursul romantic’. Daca anterior era riscul sa casti sau sa iti freci ochii la cit de incarcati erau peretii cu imbracaminte traditionala, camera cu casa gorjeana te scoate din plimbarea-rutina de expozitie. Intr-o singura camera inveti ca atelierul fierarului din gospodarie nu comunica direct cu celelalte incaperi ale casei – bucataria si dormitorul -, ci doar iesind prin tirnat, dar si ca podul spune multe atit despre gazda, cit si despre oaspete. Urcind pe o scara laterala pina la o platforma, ca sa ai o perspectiva larga asupra casei gorjene, afli din gadget ca romanilor le place sa aiba, si sa se mindreasca cu, podul plin pentru a fi perceputi ca instariti. Dar pentru asta trebuie sa convingi gazdele ca esti oaspete de incredere astfel incit sa impartaseasca cu tine, la vorba si pe masa, avutia din pod. In urmatoarea camera urci pe o scara circulara in timp iti este explicat un ritual despre post si mincare. Odata cu trecerea in ultima camera a muzeului, descoperi inventivitatea taranului intr-o exponata handy: o moara de coceni moldoveneasca – cineva imi zice ca rudele lui din Braila (sa fi fost Bacau?) inca o folosesc. Pe pereti sint expuse fotografii de la o taiere traditionala de porc, cu pirjolit si singerete-tot-ce-trebuie, plus nenumarate carti si retete de bucate romanesti, pe care le poti citi in detaliu la mesele de studiu. Abia in camera asta, atmosfera devine mai calda – e si mai multa lumina in incapere.

Poate vizitarea ar fi fost o experienta mai ludica, deci mai memorabila, daca mai multe lucruri apartinind mundanului ar fi intrat in expunerea din celelalte camere. M-au obosit tezismul cu care au fost realizate galeriile si insistenta asupra chintesetelor romanitatii. In aproape toate galeriile, expunerea vrea sa convinga vizitatotul ca viata taranului roman era (este?!) rinduita de practici si idei religioase, ignorind astfel banalul din cotidian. Sau traducerea unor idei religioase in practici cotidiene. Viata rurala traditionala este idealizata in tuse cam groase fata de perechea-i antinomica urbanul aliena(n)t de azi, intr-o ‘lume ratacita si dezradacinata’. Atmosfera rece din galerii face ca experienta vizitarii sa nu prea reuseasca in a transpune vizitatorul in viata sateasca. Mi-au lipsit reprezentari sau scene cu banalul din cotidian. Poate ca fabulosul din gadget palea in fata unor reproduceri de situatii din circiumi. Unde-i Poiana lui Iocan? (am vazut recent Morometii) Dar povestile de pe sant? Pacat, acolo ar fi eternul, cum zice, intr-o intoarcere de situatie pe final, un om important al mtr1:
“Nu stiu daca eternitatea s-a nascut la sat, dar, alungata de acasa, ea isi trage in prezent sufletu in vreo circiuma.”

Ca sa raspund si unei intrebari din ghidul de utilizare, de ce erau numai doamne acolo?: Cine altcineva sa se ingrijeasca mai bine de taranul roman decit niste femei?, chiar daca in ziua aia doamnele ghide au parut un pic reci si grabite: era vineri, afara te luptai cu nametii...